Cum îți dai seama că românul e prost?
Am așteptat (destul de mult totuși) să treacă tot balamucul cu evaluarea națională, bacul și, bineînțeles, să termin și eu cu examenele și licența ca să mai scriu pe blog. Întâmplările din ultima vreme m-au făcut să realizez că suntem o nație de proști și că ne merităm soarta. Evaluarea națională și examenul de bacalaureat sunt printre cele mai importante examene ale vieții, conform spuselor... tuturor. Evaluarea trebuie să o iei cu o notă mare ca să intri la un liceu bun (că altfel nu poți învăța), iar bacul trebuie să îl iei ca să... nu știu, completați voi. :) Evaluarea națională Subiectul discuției de astăzi nu se axează pe profesori, pe stat sau pe sistemul de învățământ, ci pe elevi și părinți, îndeosebi pe cei din prima categorie. Vina părinților? Nu au fost în stare să fie cu ochii pe odraslele lor, să îi încurajeze și să îi împingă de la spate, să fie oleac' mai severi în ceea ce privește învățatul (pentru ca atunci când ești adolescent, ai nevoie de toată
Vina este, cred eu, din ambele părți. Pe de o parte ai dreptate că este o prostie să vii așa cu o ștampilă de gen ”bine că s-a terminat o relație” sau ”relațiile fură timp”.
RăspundețiȘtergerePe de altă parte, acest comportament care e tot mai des întâlnit are implicații mult mai profunde. Este clar că în jurul nostru ideea de iubire devine tot mai pervertită și emoția e substituită cu diferite iluzii.
Dacă aruncăm o privire exterioară asupra relațiilor în societatea contemporană, o să observăm tendința către iubire de tip ”agresiv”: relații care încep cu un devotament feroce și o intensitate electrică, apoi continuă într-un orbesc mod extrovertit, ating punctul culminant în posesiune reciprocă apoi imediat se sting dramatic și vulcanic.Toate astea în intervale foarte scurte de timp, oamenii ”aleargă” și în iubire ca și în viața de zi cu zi.
Repet, aceasta e o tendință și nu o ștampilă pusă pe toate că ”așa se întâmplă”. Este un scenariu de la care fiecare relație împrumută elemente și face diferite variațiuni improvizatoare. Unele merg chiar paralel cu acest scenariu, dar ajung tot la aceeași rezoluție.
O tendință arată cea mai probabilă variantă de a face un lucru dacă nu gândești și nu îți întelegi emoția. Că doar e mai normal să ieși cu prietenii, să te distrezi, să stai cu persoana iubită decât să filozofezi pe budă. Normal atunci că există și un mecanism interior al omului care îți reglează destinul într-un anumit fel. Iar el se alimentează din gradul de cultură, educație și influență al societății în care ai crescut.
Iubirea, în forma ei vibrantă și plină de emoție nu are nevoie de timp. Ba chiar nu are nevoie nici de prezență fizică. Iubirea nu se manifestă prin semnalele comune pe care le asociem cu ea. Să fac o figură de stil: când iubești, nu ți-e dor de persoana respectivă, nu ai nevoie de persoana respectivă. Ci, pur și simplu, EȘTI persoana respectivă.
Acesta e gradul de comuniune cu celălalt la care, odată ajuns, dispar toate problemele acestea cu timpul, cu interacțiunea cu restul oamenilor și așa mai departe.
Cum se ajunge aici? Nimic mai simplu, odată ce simți o atracție față de cineva trebuie să pătrunzi cu conștiința în emoția respectivă, să o înțelegi și să-i dai dimensiunea asta imaterială. Oamenii nu fac asta dintr-un motiv la fel de simplu: din frică.
Frica că puși față în față cu propria iubire vor constata că nu e adevărată, ca este doar o potrivire chimică dată de instinctul reproducător și poftele trupești, care se disimulează în forme mult mai frumoase ca omul să creadă ca ce se întâmplă în el e mult mai nobil.
Ei, ar fi prea revelator pentru mintea umană să descopere un astfel de paradox, că ceea ce simte ca o atracție extrem de puternică este doar o legătură fizică. Nu ar putea face față.
Așa că rezolvarea este să nu existe această cunoaștere și fiecare să se descurce cu iluzia lui. Poate e o iubire emoțională sau poate doar corpul lui îi spune așa. Omul nu mai face nicio alegere și atunci intră automatismele de care spuneam mai sus.
Iar odată ce trăiești automat, nu-ți dai seama, doar ceilalți mai văd ceva, însă nici ei nu înțeleg cauzele ci ștampilează greșit și adesea arogant.
Cam asta ar spune cunoașterea :)
In primul rand, vreau sa iti multumesc pentru comentariul tau, pentru viziunea ta asupra acestui fapt. Ma bucura foarte mult sa vad cum unii oameni chiar mai au ceva creier si stiu cum sa discute pe o anumita tema.
ȘtergereIn al doilea rand, voi incerca sa iti raspund la comentariu. Relatiile din ziua de azi nu mai tind spre iubire, din cate vad . Iubirea e foarte greu de gasit, iar cand o gasesti, trebuie sa tii de ea cu toti dintii. Fetele vor baieti cu bani (deh, asa arata in mass-media), iar baietii vor doar sa-si satisfaca nevoile trupesti, iar daca un baiat isi doreste o relatie serioasa, lumea rade de el. Din ce discuta baietii de la mine din clasa, ei merg pe principiul "Sunt tanar, de ce sa nu ma distrez?". Chiar vorbeam cu un coleg acum cateva zile (are o relatie cu o fata de vreo 2-3 ani) de ce au conceptia asta ? Mai in gluma, mai in serios, a zis ca si-ar insela prietena. (vorbim in mod sexual) De ce? Pentru ca e tanar. Eu i-am zis ca nu ar fi frumos ce ar vrea sa faca, iar daca vrea intr-adevar sa incerce o alta fata, sa se desparta de actuala.
Exact cum spui si tu, iubirea nu mai e iubire, oamenii vor sa aiba "cat mai multi / multe la portofoliu". De vina este si mass-media, dar si mediul in care ai fost crescut. Majoritatea relatiilor asa se intampla. Vad persoane care la doua - trei saptamani sunt cu alte persoane, isi spun ca se iubesc si nu stiu ce si pac, se despart instant.
La partea cu "nu ai nevoie de prezenta fizica" vreau sa te contrazic. Eu am avut o relatie de 3 ani pe net, virtual, nu ne-am vazut decat o singura data ... si am ajuns sa ne despartim. E adevarat ca unele relatii la distanta nu tin, ma rog, cam toate nu tin, dar la noi ar mai fi fost o sansa, dar .. nu vreau sa intru in amanunte. Ideea e ca oricat de mult ai iubi o persoana, daca nu o ai alaturi, dorul de ea te va cuprinde si te va sfasia la un moment dat.
Ceea ce ai spus tu in randurile urmatoare s-ar traduce cam asa : dragoste la prima vedere = atractie fizica, de aici si "marile iubiri" care nu tin decat cateva saptamani.
Ca sa ai o relatie de lunga durata si frumoasa, trebuie mai intai sa fii prieten cu persoana respectiva, sa va cunoasteti. Dupa ce ai trecut prin faza asta, sa ai o relatie de durata este mult mai usor.
Ai sintetizat foarte bine ce am zis în finalul postării tale și ai acoperit o lacună pe care am avut-o în argumentare.
RăspundețiȘtergereCând am spus că nu e nevoie de prezența fizică, într-adevăr mă refeream la acel tip de iubire care vine încetul cu încetul, exact cum ai precizat, după o lungă perioadă de prietenie, cunoaștere și chestii puse în comun.
Este aici un lucru destul de dificil de evaluat. Există nenumpărate cazuri de oameni care au avut parte de dragoste la prima vedere și apoi au avut o viață fericită până la adânci bătrâneți. Așa că nu vreau să calc în picioare forma asta de apariție a emoției.
Ceea ce cred însă că scapă opiniei publice este ce s-a întâmplat cu acei doi oameni care au avut o relatie de succes începută cu o iubire la prima vedere. Sunt ferm convins că, deși cei doi au început o relație repede...nu s-au comportat nici grăbit nici nu s-au crezut cu sacii-n căruță. Ci au avut acea perioadă de prietenie și cunoaștere pentru mai mult timp după aceea, chiar dacă ”oficial” relația începuse.
Acuma, nu vreau sa zic nici ca relațiile la distanță sau chiar cele virtuale nu sunt pure sau n-au șanse.
De fapt cel mai corect lucru care se poate spune e că fiecare formă de atracție e validă, doar că unele sunt mai predispuse...întâmplării.
Cum zici tu, când stai cu omu ăla fizic, se formează o anumită legătură, se pun chestii în comun. Virtual nu apar alea. Înseamnă ca e sortit pieririi? Teoretic da, practic nu neapărat. Se întâmplă adesea exct pe dos. Orice ți se spune la matematică....să știi că Universul nu e de fapt rațional ;)) Se pot explica și verifica lucrurile până la un punct, apoi totul pare că iese pe dos. Ca și geometria. Cea euclidiană (adică asta cu perimetre, Thales, Pitagora, trigonometrie etc.) merge foarte bine și frumos să-ți măsori tarlaua pe care-ți faci o șură sau să măsori distanța până la Lună...ce vrei tu.
Dar când intră alte dimensiuni în discuție, și diferite măsurător ce se pot face la scară de galaxie...se mai schimbă lucrurile. Dar bine că vă supără numai cu integrale nu? ar fi fost și mai nasol să vă pună să calculați ”perimetrul” unui tesseract (un cub în patru dimensiuni).
Dar să nu divagăm. Nu sunt matematician, dar mi s-a părut o paralelă bună. Ceea ce am vrut să ilustrez e că orice ”regulă” merge până la un punct.
La fel și cu iubirea. O relație de la distanță are aparent mult mai puține șanse să se dezvolte decât una care începe la modul clasic. Da...dar apoi iei cazurile la numărat și nu știi care iese mai bine :)) Ai vedea că rezultatul este destul de echidistant și au fost relații fericite și cu o modalitate și alta.
Ceea ce scapă din nou vocii satului (și care e marele secret) este un alt lucru foarte simplu. Iubirea nu poate trăi în izolare față de celelalte emoții.
Ia gândește-te un pic logic, cum functionează corpul uman? Nu toate organele lucrează împreună și dacă unul lipsește ori se duce tot (dacă lipsesc cele vitale) sau merg mult mai anevoios? De ce oare ar fi altfel și în cazul iubirii?
Poate părea incredibil de banal ce zic, dar dacă stai și te uiți atent o să vezi cât de evident devine totul.
RăspundețiȘtergereDacă iubești pe cineva...dar în același timp te înțelegi prost cu părinții -> o să fie o iubire frustrată, crispată, chiar dacă tu zici că n-are treabă una cu alta
Dacă iubești pe cineva...dar în același timp lucrezi / înveți ceva ce nu-ți place...o să fie o iubire dezamăgită, chiar dacă tu zici că n-are treaba una cu alta
Daca iubești pe cineva...dar ești nemulțumit de tine însuți, de condiția ta, a țării, a vecinului de la 2, a dinozaurilor dispăruți...păi se duce totu naibii.
Iubirea nu vindecă. Ne amăgim noi că face asta, dar e doar obișnuița omului de a se complace. Iubirea are nevoie de întreaga ta persoană. Ori cum să te poți dedica tu cu întregul, dacă o parte din tine e apăsată de ceva? :)
Asta e toată șmecheria. Degeaba ai început marea iubire dacă restul vieții tale e de căcat. Și nu zice nimeni că tre să ai case si mașini sau bani sau nu știu ce. Tre doar să-ți faci ordine cu apropiații să nu ai conflicte ridicole (evident, păstrând măsura, există chestii complicate gen divorțuri, tați alcoolici etc care nu-s așa ușor de rezolvat) iar apoi să faci în așa fel încât să-ți faci un drum în viață care să urmeze ceea ce-ți place.
Îți place matematica, faci matematică. Îți place pictura, pictezi, șamd. Da, o să existe momente când n-o să ai cum să te întreții și o să trebuiască să faci altceva. Dar întotdeauna, ÎNTOTDEAUNA, tre să ai în cap că e doar o ocolitoare și drumul tău ține de activitățile care-ți plac. Oricare ar fi și în orice combinație.
Ăsta este de fapt fundamentul pe care își așează iubirea rădăcinile. Fără asta, ești fiul ploii :)
Ba chiar si atunci e nevoie de prezenta fizica, intotdeauna e nevoie de ea. Ca lipseste 2-3 saptamani, o luna, nu e bai, dar cand lipseste cativa ani buni, fara sa te vezi cu persoana respectiva, intervin muuuulte.
ȘtergereProbabil ca exista, nu am zis ca nu, dar in ce vremuri? Ca in cele de azi sigur nu ...
Eu nu as fi de acord sa incep o relatie cu cineva doar pentru ca 'm-am indragostit la prima vedere'. Am patit si asta, iar pe parcurs am observat ca nu am nimic in comun cu tipul respectiv, arata bine si atat.
Sa stii ca si virtual se formeaza anumtite legaturi, legaturi ce tin de ... psihic ? Tot din experienta proprie vorbesc, daca nu existau acele legaturi, eu nu as mai fi fost cu fostul prieten (:-<) 3 ani de zile .
Orice mi se spune la matematica, pe viitor nu imi va folosi. :)) Pft, integralele alea definte ma cam bat, la fel ca si unele exercitii cu polinoame ... dar trec eu peste. :D
Depinde la relatiile la distanta. Daca vrei cu adevarat o astfel de relatie, faci niste sacrificii, ramai fidel, spui tot ce se intampla cu tine, esti sincer, nu minti. Daca nu le faci pe asta, relatia la distanta nici ca va merge vreodata.
Te contrazic iar aici, in legatura cu 'neintelesul cu parintii'. Eu am avut perioade in care ma certam cu ei si ma refugiam in 'bratele' persoanei iubite, chestia asta ma ajuta. :-??
Eu nu prea sunt de acord cu teoriile tale cu privire la iubirea dezamagita, frustrata etc. Eu merg pe principiul : Daca ai iubire, ai tot, esti fericit. Bine, acum sa fie si persoana potrivita. Degeaba ai tu bani, 2 case, 5 masini, daca nu ai iubire si sanatate, totul e degeaba, nu te simti implinit, cel putin din punctul meu de vedere.
Este ok sa nu fii de acord, nici nu încerc să conving oamenii că viziunea mea e cea mai potrivită, doar vreau ca ei să se gândească mai mult asupra unor lucruri care pot părea evidente, dar care ascund mai multe decât s-ar crede :)
RăspundețiȘtergereEu am părerea că iubirea, pentru a se manifesta la adevărata-i valoare, trebuie să transceadă ideea de cuplu. Atunci când găsești o legătură afectivă deosebită cu o persoană, e doar începutul.
Acest eveniment îți activează o energie interioară în suflet care mai apoi trebuie să călătorească prin vene și sistemul nervos în fiecare loc al corpului. Și fizic, da, simțim asta, emoția pe care o avem cu persoana iubită.
Neglijăm însă că acea energie trebuie să circule și pe un canal psihologic și, dacă vrei, spiritual.
De asta spuneam că energia iubirii trebuie să se manifeste în toate celelalte lucruri pe care le faci. Pentru că nu mai există iubit și iubită, ci există doar Iubire.
Și așa înțeleg eu cum poți să mergi acasă după o întâlnire cu persoana iubită și în loc să te încarci negativ de ”dor” și problema că nu o mai vezi una, 100 sau 1000 de zile, mai bine descoperi sau creezi un lucru nou: un desen, o compoziție, o pagină de literatură sau chiar ceva tehnic...sau o afacere. Chiar nu are importanță. Însă apoi te poți uita la lucrul ăla și să vezi că energia din spatele lui e aceeași ca și cea care apare cu persoana iubită. Și acel lucru e însăși manifestarea acelei persoane.
Ceea ce vreau să susțin e de fapt următorul fapt: sigur că sunt incredibile acele momente de ținut în brațe, sărut, mângâiat...Dar omul rămâne de cele mai multe ori cu astea și nu-și dă seama câte milioane de alte emoții există, toate date de iubire.
Și nu propun o chestie extremă: ”gata bă, nu mai stați în brațe, nu vă mai țineți de mână, fiți toți Zen”. Nu, mai degrabă ar fi frumos ca oamenii să descopere toate aceste aspecte invizbile, ca iubirea lor să devină universală și să se vadă în tot ceea ce fac :)
Been there, done that. Am simtit tot ce ai mentionat mai sus si a fost foarte, foarte bine. Erau acele sentimente in care nu mai eram doua persoane, ci una singura ...
ȘtergereUite, eu am ceva cu oamenii care sunt PREA afectuosi in PUBLIC. Eram odata in autobuz cu un coleg si erau altii doi in fata noastra care s-au sarutat si pupat tot drumul. Mie mi-ar fi un pic jena. Ok, am inteles ca esti fericit, dar las-o mai usor, nu vrea nimeni sa va vada cum mai aveti un pic si va f***ti. Daaar ... ma rog, copii de 15 ani maxim, el 'jmecheras', ea pitipoanca.
Mmmda, nu te poti incarca de 'dor', cum zici tu, dar la un moment dat te copleseste, ai un moment de tristete in care iti aduci aminte ce bine ar fi fost sa fie langa tine, sa-ti aline suferinta ...
Am si eu o intrebare. Unde mi-ai gasit blog-ul? :D